MASH, varianta românească: surori în războiul din Coreea

EXCLUSIV. Două veterane ale Crucii Roşii vorbesc despre dramele neştiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragilă care separa comunismul de lumea liberă. Evz.ro rescrie, începând de astăzi, scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-vă mărturiile unor veterane de Cruce Roşie care au mers la capătul lumii pentru a reclădi destine.

“Din dragoste de oameni”, după cum spun acum, la mai mult de cincizeci de ani distanță. Elena Zeleniuc şi Ioana Cruceanu sunt doar două din cele 220 de nume de români care au reinventat medicina la marginea Asiei, lucrând în condiţii imposibile, dar, mai ales, trăind în proximitatea unor poveşti monumentale.

Cele două doamne, medaliate pentru sacrificiul lor cu “Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie a Crucii Roşii la nivel mondial, au strâns istoria acelor zile şi luni, aşa cum s-au văzut ele din corturile româneşti instalate în Nordul comunist. În spatele unui front teribil, într-un război sângeros şi crud, ca o rană niciodată cicatrizată.

În iad, din dragoste de oameni

Între 1951 şi 1957, într-o vreme în care România era aliata din oficiu a lumii comuniste, şapte echipe de medici şi asistente au părăsit ţara pentru a merge în iad. Pentru că asta a fost Coreea la începutul anilor ’50. Iadul în care oamenii erau carbonizaţi cu napalm şi mutilaţi la mijlocul luptei dure dintre URSS şi Statele Unite ale Americii.

“Ţara dimineţilor liniştite”, Coreea, s-a înecat într-o baltă de sânge distilat sub focul mocnit al Războiului Rece. Tranşeele s-au săpat rapid, graniţa s-a trasat în birourile comode de la Moscova şi Washington, iar asiaticilor nu le-a rămas decât sarcina de a se lichida unii pe alţii, cu mâna “lumii civilizate”.

Dincolo de front au rămas eroii anonimi care au încercat să opereze trupurile mutilate ale unei istorii de neînţeles. După Revoluţie, MASH ne-a spus povestea sacrificiului sanitar şi a ororilor medicale, dar mai ales a cotidianului dus sub obuze, într-o realitate horror. Acum, rescriem scenariul, prezentând şi varianta românească.

Orelista lui Kim Ir Sen

Românii au participat la filmul real cu personalităţi medicale şi asistente voluntare plecate la mii de kilometri de casă, într-o “frumoasă nebunie a tinereţii”. Au fost pe front medici renumiţi - Ion Ţurai, Agripa Ionescu, Iuliu Şuteu. Doctoriţa Cornelia Popescu, specialist ORL, a avut un rol aparte: într-o zi a fost chemată la sediul central al Partidului, unde l-a consultat pe Kim Ir Sen.

Primul comunist al Nordului a fost încântat. Cornelia Popescu s-a întors în Asia şi după terminarea războiului, să mai aibă grijă de urechile “Părintelui” nou-formatului popor nord-coreean. Elena Nichita (după căsătorie, Zeleniuc) a fost în cea dintâi echipă plecată pe front.

Lucra în Bucureşti, la Spitalul Elias, când a venit întrebarea: “Cine vrea să meargă voluntar în Coreea?”. Elena a fost prima care a ridicat mâna. Era un copil, nici nu le-a spus părinţilor (aflaţi la Paşcani) că se duce să îngrijească oameni la capătul pământului. Mezina grupului a împlinit 18 ani în Coreea.

VEDERE DIN BISERICA-SPITAL

“Războiul nu era al oamenilor simpli”

Când era copil, Elena Zeleniuc a simţit suferinţele aduse de cel de-Al Doilea Război Mondial. Locuia aproape de front, a văzut răniţii, mutilaţii, asistenţii prost pregătiţi (”Nici garoul, ca să oprească hemoragia, nu-l foloseau bine”). A ştiut de la început ce-o să fie atunci când se va face mare - soră medicală: “Nu voiam să mai las oamenii să moară”. La 16 ani a venit în Bucureşti şi prima şcoală de ajutor sanitar a absolvit-o chiar la Crucea Roşie.

Doi ani mai târziu pleca în Coreea: “Am fost în spatele frontului, lucram într-o biserică. Operaţiile se făceau noaptea, la lumina lumânării”. Nu treceau trei zile fără să audă alarma de bombardament: “Coreenii nu erau pregătiţi pentru război şi, de la început, şi-au trimis în prima linie cei mai buni soldaţi. Veneau la noi copiii, după ce le mureau părinţii, şi ne strigau ‘omoni’, adică ‘mama’. Ce să le faci?”. Elena încerca să râdă cu ei, dar pe ascuns plângea.

“Îi curgeau lacrimile pe faţa mea”

A fost şi rănită: “Mi-a intrat o schijă în picior, nu i-am dat importanţă, prea era jale şi chin în jur. Când m-a văzut doctorul, deja se infectase până la os. M-a băgat în operaţie şi m-a salvat de la amputare. Nu voi uita niciodată: anestezistul era un doctor coreean, tânăr, 26 de ani, abia terminase o facultate în Europa. Îi curgeau lacrimile pe faţa mea, de milă”. Finalul nu e fericit: peste trei zile, coreeanul a plecat pe front şi a murit.

Când a păţit necazul cu operaţia, în ţară, la Elias, printre colegi, s-a răspândit zvonul că Elena şi-a pierdut piciorul: ”Nici nu ştiu de unde a apărut vorba asta…”. Şi altceva, ce nu scrie în cărţile de istorie: “Oamenii ăştia nu se urau între ei, războiul nu era al lor, al celor simpli. Nu ştiu ce s-a urmărit acolo, a fost ciudat, dar un popor nevinovat a suferit îngrozitor.

Noi îi îngrijeam pe toţi, nu conta de unde erau. Nu pot sa vă spun ce calităţi au coreenii: nu i-am văzut certându-se, insultându-se. Au o ţinută morală impecabilă. M-au impresionat profund, n-am învăţat decât lucruri de omenie acolo”.

Păziţi de rechini cu mitraliera

S-a mai întors în Coreea, în 1959, pentru două săptâmâni de concediu: “A fost superb. Ne-au dus într-o staţiune pe malul oceanului, unde sunt mulţi rechini. Stătea un soldat cu arma la ochi, păzind, ca nu cumva să ne mânânce. Coreea e o ţară frumoasă, plină de castani. Cu limba m-am descurcat, ştiam rusa, şi pe atunci rusa mergea peste tot. Din coreeană ştiam cuvintele mai importante. Oricum, dacă spuneam te iubesc, de exemplu, era suficient”.

Elena a primit o decoraţie de la Kim Ir Sen, personal. şi-l aminteşte ca pe ”un om tot timpul zâmbitor”. Admite însă că, deşi coreenii puneau mare preţ pe astfel de distincţii, “tot decoraţiile noastre româneşti sunt mai frumoase…”. Elena Zeleniuc a fost o tânără curajoasă. Înainte să plece în Coreea făcuse şi paraşutism: ”Sunt din prima promoţie a şcolii de la Clinceni”.

A vrut să devină şi aviator. ”Când ne-am întors din Coreea am venit cu avionul, ţin minte că la aterizare, pe Băneasa, nu-mi mai puteam opri lacrimile. Mai târziu, am vrut să mă fac şi pilot, dar nu m-au lăsat cei de la Otopeni, unde am lucrat. Le plăcea lor să fiu asistentă-şefă acolo. Nici nu mă mir că nu aveam soţ, nici copii, stăteam,zi şi noapte acolo”.

”Totul mă supără aici”

După ce s-a întors din Asia, Elena a lucrat la Crucea Roşie, la ”secţia pentru tineret”, apoi s-a întors la Elias. După aventura sanitară s-a apucat şi de studii juridice. Cu o astfel de formaţie a ajuns vicepreşedinte pe ţară la Uniunea Sindicatelor Sanitare. La cutremurul din 1977 a coborât din nou în stradă, să ajute oamenii: ”Multe lacrimi am vărsat eu şi atunci”.

Păstrează şi acum poza unei fete de cincisprezece ani, căreia i se amputase piciorul prins între dărâmături. Pentru doamna Zeleniuc, nostalgia se îmbină cu revolta. Întrebarea de final se pliază peste un răspuns previzibil: ”Dacă mai mi-ar plăcea să merg în Coreea de Nord? Da! Un an aş sta acolo! De ce aşa mult? Ca să-mi treacă suferinţa pentru ce văd în România. Totul mă supără aici.

Nu e normal să-ţi baţi joc de oamenii care au muncit o viaţă, nu e normal să-ţi baţi joc de tine, ca ţară. Am vizitat şi eu vreo 16 ţări. Alţii, Spania, Grecia, trăiesc din turism şi vă spun sincer că şi România este foarte frumoasă. Pe cât e de frumoasă, pe atât e de prost gospodărită. E păcat…”.

PRINTRE AMINTIRI. Veteranele Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu si-au pastrat pofta de viata, fotografiile alb-negru si decoratiile.


“Înainte să plecăm, coreenii ne rugau din suflet să ne întoarcem, pentru că avem specialişti, să venim şi după ce s-o termina războiul, să nu-i lăsăm sluţi. Făceau asta cu lacrimi în ochi. Din echipa mea, ne-am întors toţi acasă, fără probleme, doar că unii au făcut malarie în ţară”
Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea

”Noaptea, fiind responsabilă şi cu lumina acolo, trebuia să dau comanda de stingere la un eventual bombardament. Am învăţat câteva cuvinte în coreeană, râdeau şi tinerii lor de pronunţia mea, şi mergeam prin lanurile alea dând diferite comenzi. Nici nu-mi mai era somn”
Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea

”În perioada aceea mulţi le-au trimis ajutoare. Dar România a fost prima ţară care a făcut-o. Veneau bătrânii lor şi ne întrebau unde e România. Când le spuneam rămâneau impresionaţi, ne întrebau cum de am venit aşa de departe, cum de ne-am gândit la ei”

Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea
1 an stătea o echipă românească de ajutor în Coreea de Nord

ISTORIA UNUI CONFLICT

Cum se moare pentru nimic

Războiul din Coreea e greu de încadrat în formule precise. Cel mai simplu se poate vorbi despre acest conflicit în termeni neutri, cronologici şi numerici. Ostilităţile armate au durat peste trei ani, din iunie 1950, până la semnarea armistiţiului din iulie 1953. Victimele s-au numărat în cifre de milioane: coreeni (majoritatea civili), americani şi chinezi au murit pe capete pentru o cauză abia perceptibilă.

Unii au vorbit despre această încleştare în termeni de “război civil“. În realitate, însă, războiul din peninsula asiatică ascunde în subsidiar miezul otrăvit al Războiului Rece şi interesele globale ale SUA şi URSS. Doar moartea lui Stalin a putut “forţa” o pace fragilă care nu îmbunătăţea însă cu nimic condiţiile politice din zonă anterioare războiului.

Au rămas în urmă milioanele de victime, eterna întrebare “pentru ce?“ şi un Nord abandonat, poate pentru totdeauna, comunismului.

Sursa: Evenimentul Zilei