Îngerii în uniforme roşii

Castravete are încă zulufi de copil, e slăbuţ şi fragil, dar strigă „prezent” de câte ori Crucea Roşie îl cheamă la datorie. Mihaela, voluntară veterană, abia are 18 ani, dar se face ca un bărbat de puternică atunci când vine vorba să care cu cârca ajutoare pentru săraci. Săptămâna trecută, amândoi au muncit pe brânci ca să împartă ajutoare sinistraţilor, cu alţi câţiva voluntari de la Crucea Roşie Bacău. S-au dat 50 de aragaze şi 50 de frigidere celor mai amărâte familii sinistrate din Săuceşti.

Puhoiul de lume e ţinut în frâu de doar câţiva jandarmi: „Numai 50 de oameni, ăia de pe listă, vă rugăm, nu 200, câţi sunteţi dumneavoastră”, ţipă un jandarm. Marea de oameni nu se clinteşte. Stă băţoasă pe loc, cu faţa lipită de gardul căminului cultural. Cum coboară din microbuz copiii-voluntari cu uniforma roşie pe ei, puhoiul se pune în mişcare gata să-i înghită. „Casa mea a fost prima căzută”, începe un bărbat. „Taci din gură, că tu ai mai primit ajutoare de vreo două ori, neruşinatule, mie nu mi-au mai dat niciodată”, îi dă peste nas vecina. Un moşneag numai piele şi os reuşeşte să lipească de gard un voluntar şi-i povesteşte în amănunt cum era gata să-l omoare apa.

„Vă înţeleg perfect, dar nu sunteţi pe lista cu ajutoare”, i-o taie băiatul cu inima strânsă. Bătrânului i se mai alătură câteva vecine. Fiecare ia la rost câte un voluntar, încercând să-l convingă cât de multă nevoie ar avea de un frigider. „Ieri mi-a murit bărbatul de cancer, tare aş avea nevoie de un aragaz să-i fac şi lui o masă”, se plânge văduva Zaicencu, în doliu. „Am nepot de doi ani, azi e ziua lui, ce fericit ar fi dacă am avea pe ce să-i facem şi lui un tort”, lăcrimează Elena Ifrim în faţa unei voluntare. Fata abia e o copilă, ar vrea sincer să ajute pe fiecare, dar regula e cinică: primesc ajutorul numai familiile deja stabilite prin anchetă socială. Dintre cele două femei, numai una e „câştigătoare”. Fata se uită în tabel, apoi se pregăteşte sufleteşte să-i dea „necâştigătoarei” vestea cea rea.

Amândouă aşteaptă cu sufletul la gură, ca împătimiţii Loto numerele extrase. Munca la Crucea Roşie a călit-o pe fată ca pe soldat, să ia în piept viiturile cele mari fără să se lase doborâtă. Dar să dea o astfel de veste, e aproape la fel ca în ziua aia când umbla cu apa până la gât, să împartă pâine. Verdict: văduva nu e pe listă. Mortul o să-şi primească pomana de la reşou. Elena Ifrim e fericită. Şi fratele ei e pe listă. Voluntarul Castravete le urcă darurile într-o căruţă de împrumut, iar femeia şi fratele se întorc triumfători acasă. Amândoi păşesc pe lângă căruţă ca regii, ţinând calul de căpăstru. Prin vecini mişună cărucioare umplute cu frigidere, şi excavatoare cu aragazul fixat în cupă. Fantele comunei, în pantaloni Dolce Gabana, se opinteşte cu butelia în braţe.

„Să ne gândim că şi vecina are nevoie de frigider”

Doljeşti, Piatra Neamţ. Gheorghe Cojocaru, primar de 20 de ani, îi organizează pe săteni milităreşte: „Ştim că dumneavoastră sunteţi 300, iar ajutoarele sunt numai pentru 50 de familii, dar să nu ne înghesuim, să fim oleacă civilizaţi... să ne gândim că şi vecina din faţă are nevoie de frigider. Şi, nu uitaţi un lucru: ne puteţi judeca pe noi, dar nu şi pe cei care ne dau aceste ajutoare. Să demonstrăm domnilor de la Bucureşti că supărările nu ne-au întunecat inimile. Acum vă rog frumos să rămână numai cei 50 pe care-i strig eu acum”. Şi începe: „Tulbure („prezent”, se ridică două degete din mulţime), Uşanu, Ţapu („aici”), Andrieş Alexandru....”.

Voluntarii Crucii Roşii se privesc nedumeriţi. Oamenii parcă n-ar fi sinistraţi. Este prima dată când ţăranii bătuţi de ape nu se înghesuie la ajutoare şi nici nu-şi aruncă cuvinte grele. Care ar avea vreo ocară pe limbă, şi-o înghite imediat, după o privire tăioasă de-a primarului. Dar lui tot i se pare că ordinea nu e desăvârşită: „Domnilor voluntari, înţelegeţi, Doljeştiul este un butoi cu pulbere acum, îmi cer scuze pentru comportamentul oamenilor, au scuza faptului că sunt necăjiţi”, zice. Nu-i răspunde nimeni. Toată lumea e ocupată se se mire: în faţa primăriei, oamenii s-au organizat frumos, pe un rând, fiecare lângă căruţa lui. Nu se fac bisericuţe, nu se aruncă bârfe, fiecare îşi aşteaptă rândul în perfectă linişte. Zici că e moment de reculegere.

Şefii mari ai Crucii Roşii - salahori cu voluntarii „ăia mici”

În depozitul cu ajutoare, şefii Crucii Roşii s-au pus pe treabă - e mult de cărat şi n-au inima să-i lase numai pe „ăia mici” să-şi rupă spinarea. Tânărul Radu Pop, director general al Crucii Roşii, cară frigidere, şoferul e ocupat cu buteliile, iar ultimul venit, Petre Trandafir, general doctor şi şef la Situaţii de Urgenţă, lucrează cum a învăţat el, după zeci de ani de armată: stă în poziţie de drepţi, cu veşnica borsetă în stânga şi cu o butelie în dreapta. Din când în când, comandă scurt: „Hai, doi oameni aicea”. Anca Zaharia, director Relaţii Internaţionale, fată delicată şi şcolită pe afară, îi iscuseşte pe sinistraţi cum să semneze de primire. Prin faţa ei trec bătrâne cu mâl în unghii şi moşnegi plini de glet, coborâţi direct de pe schele, unde-şi refac casele. Nu le mai vine să plece, că Anca le zâmbeşte aşa frumos, apoi spune fiecăruia „vă rog” şi „mulţumesc”, cum n-au mai pomenit ei niciodată în sat. Dar asta nu e nimic, zice şoferul Dodescu, „să fi fost aici a doua zi după potop, atunci să fi văzut voluntariat mare!”.

Copiii-volunatri au stat flămânzi, că au zis să mănânce întâi sinistraţii, povesteşte. „Apoi, să fi fost la Ionelu, când am trecut cu camionul prin apa aia aşa înaltă, de ziceai că-i mare. Ne-a ajuns apa în cabină, până la genunchi şi nu mai vedeam şanţurile, aşa că puteam să ne răsturnăm oricând, ne era tare frică. Şi să fi văzut copiii ăştia de paişpe ani, voluntarii noştri, cum umblau ei noaptea prin apă, cum mergeau în faţa camionului, să înfigă beţe unde sunt şanţuri, însemnau locul, ca să nu se răstoarne camionul cu ajutoare. Umblau să ajute nişte familii rămase pe acoperiş...”

Sursa: Gandul